Viața asta e o luptă. Ești într-o arenă din care de multe ori vrei să fugi.

Uneori îți trântește niște greutăți peste care pare imposibil să treci, alteori se întâmplă niște lucruri care pur și simplu te uimesc.

În momentele cruncene simți că e mai bine să mori, simți că e imposibil să treci peste dar vine așa o forță din neant care pur și simplu te trage în sus, îți dă două  palme și parcă și urlă tine : ” Prietene, hai sus! Șterge-ți lacrimile și mergi mai departe! Ai atâtea de făcut! ”. N-am zis că e ușor, din contră e foarte greu și probabil așa va fi mereu.

Așa văd eu viața, o luptă în care trebuie să te învingi în primul rând pe tine sau mai bine zis trebuie să te aliezi cu tine, pentru că da, tot o părere personală și aici poți să mă contrazici, este că noi suntem primii noștri dușmani; neîncrederea noastră, lipsa de curaj, de ambiție, lipsa de putere și mai ales marele paradox  : incapacitatea nostră de a face pe bune ceea ce spunem că vrem să facem cu viața noastră. Să mă fac înțeles.

Toți avem idealuri, vise mărețe, dorințe aprige mai mult sau mai puțin ascune, însă câți dintre noi facem ceva în privința asta? Dormim, ăsta e cuvântul. Somnul ne caracterizează și din păcate pentru unii e prea târzie trezirea. Întodeauna când mă gândesc la mine și la viața mea, sper ca trezirea mea din adormirea asta prostească și inutilă să nu fie prea tărzie. Uneori  îmi spun că dormitez, alteori că sunt treaz , dar în sinea mea știu că voi simți în tot ceea ce sunt eu când se va întâmpla asta.

Am deviat, ca de obicei.

Vreau să vorbesc despre lucrurile frumoase care se întâmplă așa, pur și simplu.  De multe ori te chinui, te stresezi, nu dormi, nu mănânci, nu te simți bine pentru că te apasă probleme ale căror rezolvare pare greu de găsit. Dar cum e atunci când se întâmplă un lucru care sunt convins că ni s-a întâmplat tuturor?  

Vorbesc de binele ăla imens care vine fix atunci când nu te aștepți, fix atunci când nu crezi că ți se poate întâmpla tocmai ție. Și de ce vine, pentru că există un suflet care se gândește la tine, care nu a uitat o rugăminte pe care ai făcut-o acum luni de zile poate.  Bineînțeles sunt subiectiv, din păcate nu pot fi altfel. Scrierile astea sunt pentru sufletul meu, le văd ca pe o discuție cu mine, așa că îmi permit să fiu așa.

De multe ori oamenii la care nu te aștepți îți fac un bine sau cel puțin încearcă și culmea cei de la care te aștepți să primești un sprijin te lasă baltă.

Până la urmă cred că asta este  frumusețea vieții, necunoscutul pe care îl trăiești de atâtea ori. Și da suntem cu toții de acord că sunt incredibil de frustrante: incertitudinea financiară, instabilitatea asta a vieții, situațiile în care suntem puși zilnic, etc, dar cred că mai suntem de acord într-o privință: acceptăm viața așa cum este și o luăm ca atare sau mă rog, așa ar trebui. Uneori nu avem timp să ezităm, căutăm soluții și atât. Și în timp am învățat că treaba asta se numește maturizare, asumare. Da, vine și momentul când nu mai dai bir cu fugiții sau nu te mai scoate nimeni. Stai drept și te lovește.  Și desi uneori ești pregătit, tot pici. Urlii, crezi că e gata dar trebuie să mergi mai departe și…  mergi.

Și știi ce? Pentru mine contează enorm de mult când cineva se gândește la mine și vrea să-mi facă un bine, chiar dacă rezultatul final nu e cel dorit. Mă bucură teribil că a încercat și de fiecare dată încerc să nu dezamăgesc. Am o listă pe care pun toate numele, o țin ascunsă bine, în sufletul meu și de fiecare dată îmi promit mie, să mă revanșez… măcar cu un zâmbet.

Culmea este că sunt atât de sigur că oamenii ăștia habar nu au cât de mult contează pentru mine.

Ma inclin cu speranta ca am reusit sa zmulg macar un zambet.